Prolog
Bucuresti, metrou….Trist loc dupa parerea multor oameni. De cum intra oamenii in acest loc crepuscular isi pun o expresie, adica nu pun nici o expresie, nici un sentiment pe fata lor, nici macar o incercare de zambet. Toata lumea are fata de robot. Intamplarea face ca azi ma aflam in acest loc atat de degradant expresivitatii umane. Intru in gura de metrou si imediat ce cobor scarile vine trenul in statie. Intru imediat in vagon si caut cu privirea un loc sa sed (ca la varsta mea :)) ). Gasesc un loc langa o mamaica cu un copilas de vreo 4 anisori in poala si ma asez gratios langa ea. Copilul, ca si mine de altfel, nu stia ca metroul e un loc care “infloreste” in legaturi sociale. Copilasul se tinea de glume, punand mamei intrebari care mai de care, cerand cu nerabdare un raspuns de la ea. Din pacate saraca mama, stresata si probabil obosita, nu a mai suportat glumele micutului care i se pareau total inadecvate pentru un asemenea loc, l-a luat dintr-o fulgerare de cap si l-a tras cu fata spre ea, spunandu-i pe un ton plin de nervi dar totusi tacut: “Ce ai patit? De ce nu stai cuminte? Huh? Inceteaza imediat, daca nu, nu mai mergem acolo”. Copilasul a lasat capul in jos, apoi s-a agatat strans de gulerul mamei si s-a lipit de ea, si a ramas asa timp de 2 minute. Mama lui se uita in gol, de parca nici nu ii pasa ce face tancul din poala ei. Vazand ca nu se intampla nimic, copilasul se dezlipeste usor de la pieptul mamei, o trage usor de guler si ii spune pe un ton plangacios: “Mami…Mami…Imi pale lau!”. Degeaba, femeia nu schitase nici macar un gest de afectiune si se uita in continuare in gol. Copilul s-a oprit pentru un moment de tras de guler vazand ca aceasta nu ii da nici cea mai mica atentie, apoi incepe iar sa traga, vorbindu-i si mai incet dar pe acelasi ton: “Mami…Mami…Ma mai iubesti?”. Auzind acele vorbe spuse de acel copilas mi s-a rupt sufletul in doua, si parca am observat cum toata lumea din jur s-a induiosat la cuvintele copilului. Femeia si-a luat mainile si a strans copilul tare in brate, uitandu-se in continuare in gol, iar dupa ce i-a dat drumul, copilul s-a intins si a pupat-o pe obraz pe mama lui.Culoarea nevazuta
Citind acum cateva zile poezia/scrierea (nu stiu exact ce e) “Paradoxul Zilelor Noastre” de Octavian Paler mi-am adus aminte de intamplarea de mai sus. Nu am sa spun acuma ca Octavian Paler nu are dreptate in mare masura sau ca am ceva cu el, nu, am doar impresia ca este un pic cam pesimist in scopul de a arata un anumit punct de vedere.Opinia generala este ca traim intr-o era neagra, plina de ura, izolare si lacomie, in care oamenii sunt reci unii cu altii. Mie nu mi se pare asa. Mie mi se pare ca exista iubire peste tot. Cand merg la gara vad copii si parinti, iubite si iubiti, vechi prieteni imbratisandu-se, sarutandu-se, zambind unul altuia. Din cate stiu, cand avioanele au lovit turnurile gemene oamenii dinauntru nu au trimis mesaje de ura sau razbunare… Toate au fost mesaje de iubire.
Nu e o lume chiar asa de sumbra, parerea mea este ca exista multa frica pe lumea asta, ce ii schimba pe unii, iar pe altii nu. Probabil frica asta apare din cauza ca lucrurile nu mai sunt la fel de simple cum erau odinioara, toate domeniile fiind din ce in ce mai vaste. Parerea mea este ca acest gol in cunostinte, ce se mareste in fiecare zi, creeaza multa disperare si frustrare si ii impiedica pe multi sa fie mai toleranti. E drept ca in viata de zi cu zi, oameni care nu se cunosc, de obicei sunt reci unii cu altii, ori nu stiu sa se exprime, si din cauza stresului isi varsa ura pe alte persoane care nu merita. Unele dintre persoanele afectate se fortifica impotriva unor astfel de lovituri devenind si ei la randul lor inchisi, orgoliosi…reci. Acestia sunt oamenii schimbati de soarta, de lume, de frica, frica de a li se spune nu, frica de a fi respinsi, frica de a nu fi acceptati asa cum sunt ei.
Majoritatea oamenilor din ziua de azi sunt orgoliosi, ascund ce simt de fapt, ascund durerea, chiar si frica, desi frica este absolut normala in momentul in care tii la ceva, si nu ar trebui sa eziti sa o arati. Este fals mitul ca oamenii puternici nu au nici o frica. Oamenii puternici sunt aceia care au o frica, au o problema, si totusi au puterea sa o spuna.
Ce vreau sa zic e sa aratati ca va pasa, sa iertati pe cei care au gresit, si incercati sa va amintiti cand vedeti o persoana la care tineti, chit ca sunteti suparati sau nu, ca nu are nici o vina pentru ce ati patit, si incearca in felul lui/ei sa va faca fericiti.
O mica nota, de acuma inainte voi posta cate un filmulet ce mi se pare mie ca merita vazut la sfarsitul unui articol.
