Azi...

In dimineata aceasta m-am trezit devreme. Am vazut cum soarele rasare incet, incet, colorand cerul in drumul lui spre zenit in cele mai vii si pasionale culori, dand parca viata tuturor. Aceasta lumina imbietoare care o trimite parca dezmorteste lumea un pic cate un pic, incalzind pe fiecare, creand o atmosfera asemenea celei prenatale. Ajungand si la mine, aceste prime raze imi dezmortesc inima de racoarea unui sentiment ce il aveam...N-as putea spune exact ce simte inima mea acuma pentru ca inca incerc sa invat limba inimii mele, o limba care probabil nu o voi sti niciodata pe deplin. Din cate am reusit sa traduc pot spune ca e un sentiment plin de caldura dar totodata unul care imi sufoca lin inima, lucru ce creeaza o usoara durere. Dar acest fapt nu ma deprima deloc. Din cauza acestei dureri simt inima mea mai bine ca niciodata, simt prezenta ei, precum constientizeaza oricine prezenta unui membru lovit. E un sentiment dulce-acrisor, asemenea gustului unei visine, si e placut pentru ca pot simti totul mai profund ca niciodata...

Soarele a rasarit bine acuma, imi lumineaza ochii cu o putere din ce in ce mai mare fiindu-mi din ce in ce mai greu sa visez. Pana la urma atmosfera devine asemanatoare cu cea dintr-o sauna, devenind insuportabila, imposibila de tolerat. Odata cu aceasta lumina si caldura excesiva sentimentul ce il simt se diminueaza oleaca cate oleaca, fiind ars parca, lasand un gol in urma, mai greu de suportat decat sentimentul criogenizat dinainte...

Tot ce am simtit la rasarit pare acum doar un vis frumos care nu s-a intamplat niciodata, un vis ce ma lasa mai trist. Sper insa sa nu fi ars chiar tot. Sper ca undeva intr-un colt uitat in acel vid inspaimantator sa fi ramas un sambure al acelui sentiment, un sambure ce va creste iar, cand conditiile vor fi prielnice. Din pacate o asemenea ocazie pare asa de indepartata incat nu stiu daca o voi mai apuca vreodata. Cel mai probabil e ca totul va ramane o amintire, amintire care parca nu apartine acestei lumi...

De fapt...

In fiecare zi, aproape, ma trezesc mangaiat de razele soarelui, de ciripitul pasarelelor, de gandul ca am o vacanta plina de timp liber si pavata cu intentii dintre cele mai bune si mai marete. Ma scol in toate diminetile cu sentimentul si speranta ca ceva bun se va intampla, ca poate aceasta este ziua in care un vis mi se va implini, ca cineva de sus s-a uitat la mine, ca viata mi se va schimba si voi fi fericit in final. In fiecare dimineata traiesc aceasta iluzie, si in fiecare seara raman cu un gust amar in gura, dar eu nu pot sa ma obisnuiesc cu asta: sa sper la ce e mai bine si sa ma astept la ce e mai rau. De obicei lucrurile de care imi este cel mai mult si mai tare frica se intampla. Visele pe care incerc sa le infaptuiesc, spre care aspir, par din ce in ce mai indepartate. Incerc totusi in fiecare seara sa nu ma gandesc la gustul amar din gura, sa il ascund, sa il dau uitarii, sa ma prefac ca nu e acolo, totusi cu speranta ca intr-o zi se va ivi o ocazie...degeaba. Fiecare zi e frumoasa in felul ei, si ce daca? Cateodata ma trezesc si mi-e greu sa traiesc cu mine insumi. Toate chestiile pe care le-am ignorat, toate dezamagirile, toate durerile se aduna, pana cand nu mai pot fi ignorate. Pana la urma ma doboara.

Da, stiu, unii din voi au sa imi zica: "Nu mai fi suparat, o sa fie bine" (o sa fie bine pe dracu'), "Priveste partea plina a paharului, dupa cum ai zis si in articolele anterioare" (incerc, dar e si o parte goala). Chiar incerc sa privesc partea plina a paharului.

Exista doua moduri de a percepe lumea. Primul ar fi sa o vad prin niste ochelari foarte grosi, sa vad numai frumusetea, iar cealalta parte nu. Am incercat, dar pana la urma imi da cineva in cap si imi arata cat rau am facut ignorand ce refuzam sa vad.

Un al doilea mod ar fi sa o vad prin niste ochelari foarte subtiri, sa duc totul prin filtrul gandirii, sa analizez toate posibilitatile, chiar si cele rele, sa vad ca lumea in care traim in felul in care este...oribil mod de a vedea lumea, nimic nu iti mai aduce fericire. Observi ca de fapt nu poti zbura, ca tot ce e frumos, e frumos numai la 2 cm de pamant, mai mult de atat nu se poate ridica. Sa va dau un exemplu reprezentativ sa intelegeti mai bine:

Acum 2 ani am fost in Grecia, si intr-un muzeu am vazut statuia zeitei frumusetii: Afrodita. Apropiindu-ma de ea am fost stupefiat sa observ formele feminine perfecte, totul extraordinar de frumos. M-am indragostit pe loc. Totusi am stat sa o analizez mai indeaproape si pe de laturi am observat tot felul de crapaturi, tot felul de imperfectiuni in statuie, si nu mi-a mai placut. Imaginea care o aveam inainte de o analiza (ochelarii grosi) s-a dus imediat ce am inceput sa analizez (ochelarii subtiri).

Eu incerc sa am o vedere intre, incetosata dar lucida. Incerc, dar nu reusesc, ori tind prea mult spre una, ori prea mult spre cealalta.

Orice as incerca, sufar aceleasi dezamagiri, visele sunt la fel de indepartate ca intotdeauna, numai ca eu am impresia uneori ca s-au apropiat destul de tare ca sa le pot prinde.

Of, ce ma enerveaza viata asta, isi bate joc de mine in ultimul hal, e cumplit. Are asa un dar de a fi sarcastica. Dar asta ar fi okay daca nu mi-ar distruge visele, aspiratiile, ce am mai pretios. Loveste acolo unde doare mai tare. Astfel piere in mine orice idee ca ceva frumos ar putea sa mi se intample si chestia asta ma distruge incet, incet. Mai ramane totusi speranta unui fraier visator, speranta care nu a dus nicaieri niciodata, dar totusi inca persista pentru ca acest capat de ata poate ma va duce intr-o buna zi spre fericire...

Principiul 90/10

Am primit acuma ceva timp o prezentare powerpoint cu un mod care ar trebui sa imi schimbe viata, sau modul in care reactionez cica (hai nu ma innebuni:)) ). Ce vrea sa zica e ca totul e despre atitudine si aici sunt de acord, dar modul in care o pune mi se pare total aberant: de fapt 90% din vina pentru ce se ti se intampla e vina ta (aici s-a rupt firul), nu am mai putut suporta prezentarea. Am sa comentez pe exemplul dat acolo ca sa intelegeti la ce ma refer:
1. Cand iti scapa cineva, total neasteptat, niste cafea fierbinte pe tine sa te vad eu pe tine cum te abtii sa nu scoti un strigat de durere si sa injuri vreo 10 secunde dupa acest incident. E o reactie involuntara, te doare enorm, nu ai cum sa o opresti.

2. Sa ma gandesc mai bine acuma, cand pricepea mai bine fiica sa nu mai faca data viitoare un asemenea lucru, cand i-l spui cu calm sau cand o mustri? Sa luam alt exemplu: Cand intelege un copil ca nu e bine sa traga de firul de la fierul de calcat, cand ii zice mama lui ca se poate opari sau cand a tras si s-a ars? Cand inveti cel mai bine, cand ai trecut prin experienta sau cand ti-o spune cineva?


3. Fiica incepe sa planga. Aici s-a rupt firul de tot. Na, se mai intampla sa versi ceva din greseala, sa fii neatent, si e VINA TA, tot tu astepti scuze? NU! Ea ar trebui sa isi ceara scuze, asa mi se pare normal, pana la urma mana ei a dat peste ceasca chiar daca a vrut sa nu. Daca nu e in stare sa faca chestia asta atunci cand se va maturiza? Cand o sa ajunga sa isi asume responsabilitatea pentru greselile ei? Inteleg o data, de doua ori esti calm, ca na, pana la urma e fiica ta, e familia ta, dar daca vei fi calm cu ea in continuare va ajunge o rasfatata. Ea in schimb, ce face? Plange si nu is mananca mancarea. Penibil. Cu ce ajuta asta situatia? CU NIMIC. A lasat totul sa o afecteze. Nici o fapta buna nu ramane nepedepsita, critica e un rau necesar, nu se poate fara.

4. Recunosc ca si tipul are si el o parte din vina, incepe sa urle la sotie, si sa se enerveze. Si el se lasa afectat. De asta e vina atat a lui cat si a fiicei lui, pentru ca au reactionat in acest mod, dar sa il acuzi numai pe el e total nedrept.

Atat am vrut sa spun. Nu am nimic cu persona care mi-a trimis prezentarea, Doamne fereste. Vreau doar sa zic ca exemplul nu e cel ideal.

(Cei care nu au prezentarea o puteti lua de aici.)

Din timp in timp mai am ocazia sa vorbesc cu un om, foarte mare om. De fiecare data cand apuc sa discut cu el ma simt ca un copil, cuvintele spuse de el sunt sfinte, inargumentabile si de nedeplasat. Toata filozofia mea atent gandita, toate vorbele mele inteligente mi se par o plimbare in parc pe langa ce are acest om de spus. Nu am sa mentionez numele acestui extraordinar om pentru ca el nu isi bate capul cu astfel de prostii iar la cat de apreciat e, acest articol e un nimic.
Acest om e mai ceva ca un foarte bun prieten, mai ceva decat un profesor in adevaratul sens al cuvantului si mai ceva decat un parinte apropiat pentru mine si de fiecare data cand il vad in ce stadiu traieste mi se rupe inima...daca ar muri cred ca as plange pentru el mai mult decat orice alta persoana din viata mea. El este mai presus decat orice prieten pe care il am pentru ca imi este si dusman in acelasi timp. El este mai presus decat orice alt profesor pentru ca preda despre viata. El este mai presus decat orice alt parinte pentru ca ma intelege cel mai bine. Sincer nici nu cred ca il merit, nu ma consider destul de vrednic sa vorbesc cu el. Acestui om ii datorez cele mai mari realizari din viata mea, el este mentorul meu, desi nu are nici un talent pe care l-am dobandit de pe urma lui, de fapt nici un talent aparent decat o foarte mare calitate: asculta si critica. Asta este reteta mentorului ideal. Cand acest om incepe sa ma critice, sa zica cine sunt eu de fapt, dupa parerea lui, observ ca vede adevarata mea persoana mai bine decat o pot vedea eu, ma cunoaste mai bine decat ma cunosc eu pe mine insumi.
De fiecare data acest om a fost impotriva mea, desi rezultatele mele si cei din jurul meu incercau sa imi dovedeasca contrariul, pentru el eram ultima taratura. Permanent ma critica pentru ca vedea in mine un imens potential, incerca sa imi dea suturi in fund ca sa nu mai fiu asa de aerian, precum is si acuma de altfel: total nelucid, cu un caracter slab, nehotarat si foarte superficial de altfel.
Totusi sunt mai multe motive pentru care il plac pe acest om asa de mult. De fiecare data a stiut ce simt, prin ce trec, spre totala mea surprindere, a stiut cum sa ma ia si ce sa imi zica, a stiut cand sa traga de mine si cand sa ma lase in pace, a stiut cand sa ma critice, cum sa puna punctul pe "i", si cand sa ma laude, si ma lauda in momentele in care ma asteptam cel mai putin. Iar laudele spuse de el le apreciez cel mai mult. Chiar daca este nervos cu mine si ne certam este o placere sa il ascult, pentru ca stiu ca are 100% dreptate. Insusi el mi-a zis: daca un om incepe sa te injure si sa te critice atunci toarna-i benzina pe foc, fa-l sa-ti zica tot, toate motivele pentru care te dispretuieste, ca daca nu, va-ti certat degeaba, nu vei fi in stare sa iti repari toate greselile, fineturile, si sa ti le asumi daca nu stii care sunt acelea.
Adevarul e ca fara acest om nu as fi persoana care sunt acuma. Fara el probabil perspectiva mea ar fi fost cu 180° diferita, si pentru asta ii multumesc enorm si ii doresc ce-i mai bun pe lumea asta.

Perfectiunea

Traim in cea mai buna lume posibila. De ce cred asta? Sa va explic: Dumnezeu este o fiinta perfecta (fiinta in sensul de esenta pentru cei care au sarit deja cu gura pe mine). Eh, acest Dumnezeu, fiind el perfect acolo, nu are aspiratii, pentru ca nu are neajunsuri sau lucruri pe care si le doreste, pentru ca e perfect. Logic, nu? Eh, imaginati-va acum: Dumnezeu, stand el acolo (unde sta el de obicei adica :)) ) i-au trecut prin cap toate ideile posibile de a crea lumea, o droaie de planuri. Bineinteles, el a ales numai unul, Dumnezeu fiind, atotputernic, atotstiutor, perfectiunea insasi, intruchiparea binelui, l-a ales pe cel mai bun, din iubire. Deci si lumea creata de el, adica asta in care traim, e cea mai buna posibila...greu de crezut nu?
Probabil ca gandurile astea iti trec prin cap acuma: Daca lumea asta e cea mai buna posibila cum de nu exista nici un lucru perfect sau cum se face ca intalnim rele la tot pasul? Tu zici ca lumea asta e cea mai buna, ca e creata din iubire pentru noi? Pe cine incerci sa aburesti :))?
Pai, gandeste-te la o melodie geniala, o opera de arta. Daca iei si auzi un anumit sunet, o anumita nota din melodie s-ar putea sa sune nasol, chiar infricosator. Sau ganditi-va la o pictura nepretuita. Daca va uitati indeapropae la ea s-ar putea sa vedeti tot felu de culori urate combinate total aiurea, intr-un mod dezgustator. Dar cand te uiti de departe la pictura pare o capodopera. Observi cum acele culori care le-ai vazut de aproape, ce pareau a fi un haos, de la departare au o logica, se integreaza intr-un tot unitar ce fac pictura geniala. Eh, la fel e si cu raul din lume. Daca vezi numai acest gestul urat, individual, da e dezgustator, dar el este integrat intr-o opera mult mai mare, geniala la randul ei, lumea in care traim.

In ceea ce priveste faptul ca nu exista nici un lucru perfect pe lumea asta. Chiar trebuie sa existe? Daca lucrurile ar fi perfecte atunci toate lucrurile ar fi monotone. Nu ar exista mai bine, nu ar exista competitie, de fapt am fi toti la fel. Ai mai rade la fel de mult daca nu ar mai exista prostie pe lumea asta sau prosti care sa o faca? Viata ar fi mult mai sumbra fara ras.

Reiau ideea din primul articol. Ti-a trecut vreodata prin minte o idee de perfectiune? De exemplu baiatul/fata visurlor tale sau un obiect: o masina, gadget, ceva, in fine, si sa tot adaugi calitati pana cand iti dai seama ca intra in contradictie cu alte chestii, pana cand lucrul pe care ti-l doresti nu mai e material sau pana cand iti dai seama ca persoana pe care ti-o doresti nu poate fi om?

Oare ce vrei este de ce ai nevoie de fapt? Daca persoana aceea e perfecta cum poti sa o iubesti? Iubirea nu inseamna perfectiune, ci atasarea de un lucru imperfect, sa iti placa asa cum este el cu bune cu rele, sa nu iti doresti sa ii schimbi acele imperfectiuni pentru ca in alea consta farmecul, misterul, dragostea, atasarea.

Cand oamenii isi cauta fiinta iubita ei zic ca isi cauta jumatatea, nu fiinta perfecta. Fiinta perfecta e un tot in sine insusi, pe cand tu, muritor de rand, esti imperfect, si cauti pe cineva sa iti compenseze neajunsurile, astfel incat imperfectiunile tale sa fie facute pentru ea. Cauti pe cineva care sa te completeze, de asta se numeste jumatate.