"Socialul" antisocial

In fiecare dimineata (rectific, aproape in fiecare dimineata) se trezeste, isi ia telefonul neaparat si apoi pleaca la lucru, dupa care se intoarce acasa, si, ca o desfatare, deschide calculatorul si "socializeaza". Nu, nu e o persoana anume, cam acesta e profilul oamenilor ce citesc acest blog, adica profilul tau, oameni dependeti de technologie. Cam asa e, la facultate cursurile le primim prin internet, trimitem numai e-mail-uri in loc de scrisori, vorbim cu prietenii mai mult pe mess decat fata in fata, asistam la evenimente "in direct" in fata televizorului, ascultam stirile la radio, facem cursuri de specializare online, pe scurt: citim pixeli nu carti.

Cred ca toti dintre voi cu niste e-mail-uri in casuta : "Raluca likes you!" si astfel de invite-uri de la persoane de genul: Brun3ta-Shukara sau NyCu_BoSs sau mai stiu eu cum, si va faceti cont pe siteuri de genul: Hi5, facebook, myspace, twitter, flickr s.a.m.d. apoi va mancati din timp la indemnul "listei de prieteni"(desi pe unii nu i-ai cunoscut niciodata): "Fa ma update la profilul tau!", "Pune si tu poze acolo de la evenimentul ala", "Vreau sa vad si eu o poza cu noua ta prietena", iar daca nu faci devii un id cinic si neprietenos. Totusi unii (ca mine dealtfel) sustin sus si tare technologia ca ne usureaza mult munca si comunicarea. Daca asa stau lucrurile de ce avem tot mai putin timp, din ce in ce mai multe despartiri si oameni mai izolati si mai deprimati ca oricand? Si ce facem noi de fapt cu timpul liber? "Ma, ai vazut ultimul episod din Prison Break/video-ul ala pe youtube/ultimul film de la cinema care a aparut acuma pe torrente?". Timpul liber il petrecem tot in fata monitorului.

Debarasati-va de technologie, va mananca viata, folositi-o numai la nevoie. Invatati sa stati mai mult timp fata in fata cu persoanele care vreti sa vorbiti, afara la o plimbare,la un suc,la o bere, socializati de adevaratelea si nu va mai petreceti timpul in fata unui monitor facand febra musculara la degete.


Milow - Ayo technology

Loving dreams

E dimineata, iar soarele bate asa de puternic incat nu pot adormi. Ma ridic putin sa ma uit la ceas si plin de dezamagire si oboseala ma trantesc la loc, mai aveam mult timp pana ce trebuia sa ma trezesc. Of, asta e viata de facultate, ai atatea chestii de invatat, proiecte de facut, locuri in care trebuie sa fii incat pur si simplu iti distrugi ziua, te stresezi si pana la urma nu mai adormi. Stand in pat acuma gandurile mele imi zboara catre un loc fericit, plin sperante si vise frumoase si planuri de viitor pavate cu cele mai bune intentii.

Prin privirea-mi incetosata observ o fiinta apropiindu-se de mine, cu par lung, negru, ochii la fel de inchisi la culoare, adanci si patrunzatori, cu buze zambarete de un rosu sters. Ma ia in brate si se uita plina de fericire in ochii mei dupa care ma saruta scurt si tandru cu buzele-i moi. Isi intoarce apoi privirea increzatoare iar spre ochii mei si ma mangaie usor cu o mana pe fata dupa care....dispare.

Acuma vad iar camera calduroasa in care stau si soarele care nu ma lasa sa inchid ochii. Totul era doar un vis, totusi parea atat de real, parca inca mai simteam locul in care m-a atins. Ma ridic usor sa ma uit la ceas si vad ca nu au trecut decat 5 minute. Ma pun usor la loc in pat si incerc sa ma concentrez la ea, poate o visez iar...degeaba. Sicitirit, ma scol, nu mai suport ca soarele sa isi bata joc de mine. Ma uit pe geam pe unde vantul adia lin sa ii vad cum razele se reflecta in Dambovita. Afara este o vreme numai buna de plimbare.

Totusi eu nu imi pot lua gandul de la ea si de cum in efemeritatea unui vis a reusit sa ma faca mai fericit decat altii in saptamani intregi. Oare din ce sunt facute visele? Care este scopul lor? Se nasc pur si simplu din ganduri si dupa ce disparem dispar si ele? Dispar la fel cum dispare o persoana dupa ce a murit, si toate persoanele mai apropiate s-au dus si ele? Totul e doar in van, nimeni nu-si va aminti vreodata sau le vor pasa de ele? Daca viata e si ea efemera la fel ca un vis, atunci de ce ar trebui sa prefer sa triesc in aceasta realitate crunta? As vrea sa fiu intr-un somn vesnic si sa am acest vis la infinit, nimic nu cred ca m-ar face mai fericit. Sau as vrea ca acest lucru sa se intample in realitate, sa se infiripe o iubire, si as exploda cu fericire. Sau as vrea...multe, dar cine sta si asculta aceste randuri fara de glas? Cu siguranta nu persoana in cauza sau cineva care ar putea sa ma ajute. Totul a fost doar un vis iar dupa cum stau lucrurile asa par ca vor ramane...

Korn - Creep

Prefata


Am revenit, dupa o lunga perioada de pauza. De fapt nu a fost pauza, am scris cateva articole in timpul asta doar ca erau pline de ura si nu am vrut sa le public. Am observat ca in ultimul timp am inceput sa devin foarte sentimental in articole iar acest articol nu face exceptie. Diferenta dintre cele care nu am vrut sa le public si acesta e ca acesta imi place, si ca l-am scris cu cea mai mare placere/tristeste.


Inceput si sfarsit...


Azi sarbatoaresc in sinea mea, multe chestii, mai multe chestii decat as fi vrut. Azi sarbatoresc un an de cand am carnetul de conducere. Tot acum un an pe aceasta data credeam ca mi se intampla un lucru minunat insa...m-am inselat amarnic. Dar astea sunt nimicuri, nu sunt nici pe departe motivele ce fac ziua asta atat de speciala. Ce sarbatoresc eu de fapt?

Nu stiu cum sa explic sentimentul asta...pe deoparte am asteptat de foarte mult timp aceasta zi (adica de pe la vreo 8 ani), cu o foarte mare nerabdare. In ultimul timp insa am inceput sa privesc ziua asta cu frica, speram sa nu o apuc niciodata. De ce? Pai intr-un fel de azi nu mai sunt eu.

Azi insa sarbatoresc, simbolic, sfarsitul copilariei mele. E drept ca de la 18 ani teoretic nu mai sunt copil dar pana in momentul de fata am fost tratat ca unul de parintii mei, insa nu mai e cazul acuma. Azi, incepe facultatea si sunt departe de ei. Azi incepe un nou capitol in viata mea, unul care nu as vrea sa il scriu totusi.

In timp ce insir aceste cuvinte pe ecranul telefonului meu, si e azi (1 Octombrie adica), caci e trecut de 12, vad ca prin vis toate dramele, bucuriile, sentimentele pe care ce le-am avut de cand m-am nascut in final oprindu-ma in prezent. Observ totusi ca in mare, nimic nu s-a schimbat. Inca sunt frustrat pe viata (tot nu vreau sa traiesc 100 de ani), inca nu am gasit o bucurie asa de mare in viata asta ca sa merite pentru toate momentele "fucked up", iar fiinta pentru care simt cel mai mult in momentul de fata nu e constienta de puterea ce o are asupra mea. Acea fiinta e visul care ma ajuta sa traiesc momentan, si chair daca sunt la mare departare acuma tot ce imi trece prin minte e ca mi-am luat ramas bun de la ea, si odata cu ultima imbratisare ce mi-a dat-o mi-a alinat orice greutate ce o aveam. Sper totusi cand ma intorc sa transform totul in mai mult decat "vis".

Daca tot am apucat sa fiu atat de deschis in aceasta zi (sarbatoare pentru mine, fac cozonaci :)) ), vreau sa mai zic cate ceva celor apropiati mie. Imi pare rau pentru toate dezamagirile ce vi le-am adus, si va rog frumos nu va puneti niciodata baza in mine (doar daca v-am zis "Te iubesc!", dar e o exceptie asa de rara incat am zis aceste cuvinte unei persoane doar odata in viata), chiar daca v-am promis un lucru. Asa ca, va rog, aveti grija de propia voastra viata mai intai, iar daca sunt si eu pe acolo printr-o coincidenta, o sa incerc sa v-o fac mai usoara...

Eu va urez o viata usoara si mai buna ca a mea, eu ma duc sa fac cozonaci ;)).



Aerosmith - Dream On

Zona crepusculara

Sunt fericit, dar deprimat. Suna ciudat, nu? Ai crede ca cele doua se exclud, eh, uite ca nu. Cel putin pentru mine nu, poate sunt eu mai schizofrenic, cine stie? De fapt starea e ciudata chiar si pentru mine.

Sunt fericit pentru ca totul merge extraordinar de bine, mai bine decat ma asteptam, mai bine decat imi imaginam ca putea fi. Si totusi ajung in zile in care imi zic: "Azi mi s-a terminat norocul, n-are cum sa fie mai bine" si totusi se poate, norocul impinge totul mai departe, imi ofera mai mult decat ma astept, dar probabil si mai mult decat vreau. Am mai avut astfel de momente in viata in care totul imi suradea, totul era mai bine decat orice vis pe care l-am avut si bineinteles nu m-am impotrivit, mi-am zis "Doar nu esti fraier sa ratezi asa o ocazie" si am primit tot ce mi se oferea cu brate deschise. Acuma, istoria se repeta si is foarte sceptic daca ar trebui sa fac acelasi lucruri sau sa renunt. Unii ar zice: "Ti s-a urat cu binele mai? Nu iti place cand ti se ofera totul asa de usor chiar cand ti se pare ca nu meriti si ca nu te astepti?". Uhm, nu e chiar asa. Mi-e frica daca primesc aceste lucruri care mi se ofera, daca accept acest mai bine sa nu pierd de fapt ceea ce am. Mi-e frica ca am sa accept asa un numar coplesitor de lucuri incat nu o sa le mai pot controla, ca responsabilitatea pe care o voi purta ca sa pastrez lucrurile in starea in care sunt ma va depasi si astfel tot universul meu se va prabusi iar. Nu cred ca sunt pregatit sa accept totul cu brate deschise pentru ca momentan nu am conditiile necesare sa pot sustine asa o responsabilitate. Si totusi, daca refuz acum aceste oferte unice, oferte pentru care tanjeam inainte, s-ar putea sa nu ma mai intalnesc niciodata cu ele. Voi trai cu regretul ca nu am incercat, ca poate iesea ceva bun, dar eram prea fricos sa incerc, dar, in acelasi timp, ma gandesc ca nu am distrus nimic, nimic din ce as putea regreta mai tarziu ca am distrus si ca am lasat lucrurile intr-o stare relativ buna care va mai lasa loc din nou unor asemenea oferte unice. Orice as alege e posibil sa raman cu un regret, iar asta ma deprima. E trist faptul ca mi se ofera, ca as putea avea totul dar nu stiu daca e bine ce fac. E foarte dificila pentru mine dilema asta si nu stiu ce sa aleg, asa ca, va las pe voi, cititori ai acestui articol si al acestui blog, sa comentati, sa raspundeti in locul meu in fata acestor intrebari.

Air - All I Need

Misoginul din mine

Am vrut sa scriu un articol mai misogin dar vazand videoul de mai jos, si cat de bine expune Chris Rock aceeasi tema pe care vroiam sa o descriu m-am lasat pagubas.

Vizionare Placuta






Nirvana - Sappy

Retrospectiva

Am trecut si probabil voi mai trece prin multe relatii de-a lungul vietii. Dar din cele prin care am trecut mi-am dat seama de anumite lucruri. Exista 2 feluri de relatii. Primul tip ar fi acele lungi, plictisitoare. Relatii care de fapt rezista mult pentru ca unul sau chiar ambele persoane implicate in relatie nu isi dau interesul in ea. Tipul de relatie in care nu exista certuri, ca doar cearta are ca motiv sa ceara ceva si mai bun de la o relatie.

Al doilea e tipul "Oare maine mai suntem impreuna?", tipul meu preferat de altminteri. Tipul de relatie in care fiecare secunda conteaza, in care esti mereu cu sufletul la gura. In tipul asta exista muuuuuulte certuri. E tipul de relatie in care se vrea mereu si mai bun, si mai bun pana cand...v-ati intrebat daca chiar se poate mai bun? Din cauza ca nu se poate mai bun poti distruge de fapt ce era si de aici se naste intrebarea "Oare maine mai suntem impreuna?". Acestea sunt relatiile dupa care si de care imi pare cel mai mult si mai tare rau, pentru ca, logic, nu degeaba vroiam ceva mai bun de la o astfel de relatie daca nu imi doream sa fiu cu acea persoana asa de mult.

Din aceasta ultima categorie totusi fac parte si relatiile imposibile. Gen a fost o singura data ceva dar din cauza unui numar chiar coplesitor de certuri s-a dus pe apa Sambetei. Aici e argumentabil dupa care imi pare rau si dupa care nu.

O mica paranteza, daca tot am ajuns sa impart relatiile atunci sa impart si saruturile. Bineinteles am sa le pun in doua mari categorii. Prima e sarutul de protocol. Adica "Buna, mi-a fost dor de tine, *pup", "Hey, nu ne-am mai vazut de multa vreme *pup", facem sex *pup. Intelegeti ideea.

A doua este "primul sarut", de fapt "primele saruturi". E tipul de sarut care nu stii cand vine. Esti "Vai! Oare cand il primesc? Nu mai pot!Cand ma saruta? Yey, m-a saruta! Yey, ma saruta! :D". Cand ai o relatie instabila, gen a doua descrisa de mine, ai sa ai de mai multe ori frenezia unui "prim sarut", pentru ca chiar esti tot timpul "Cand il primesc?". Abea intr-o astfel de relatie ajungi sa pretuiesti fiecare sarut. Inchid paranteza.

Ce vreau sa zic ca am invatat de fapt impartind tipurile de relatii? Ce vreau de fapt de la o fata. Adica, vreau o fata cu care sa am atatea chestii in comun cat si diferite de mine. Vreau o fata care (cel putin sa pretinda) ca nu este interesata de mine. Nu vreau o fata orbita de pasiunea ei pentru mine. Nu vreau ca atunci cand spun: "Vai, ce frumos e obiectul asta!" ea sa spuna: "Da, ai dreptate!". Vreau sa spuna: "E hidos! Ce in aia a masii ai gasit tu frumos la chestia asta?". Vreau sa judece oleaca, sa treaca totul prin filtrul gandirii, sa isi sustina punctul de vedere, nu sa se comporte ca o supusa a dragostei. Vreau o fata cu tupeu! Cu alte cuvinte: cu cat mai mult ma respingeti, cu atat mai mult va plac (Paradoxal, nu?). In fine, regula asta are o exceptie, la inceputul unei relatii, adica pana ce se formeaza.

The Fratellis - Whistle for the choir

Articolul meu...

Liniste. Asta s-a asternut. Am ramas singur cu mine, si, am inceput sa imi aud iar gandurile, gandurile mele autodistrugatoare, ganduri ce provoaca in mine o sete de nestamutat, ganduri care ma bantuie noaptea cand nu pot dormi. Ganduri precum: “Ce este viata?”, “De ce traiesc?”, “Care e rostul meu pe Pamanat?”, “Merita traita viata asta?”. Faptul ca nu am gasit niciodata un raspuns bun la aceste intrebari nu imi dadea pace. Trebuia sa gasesc un raspuns definitiv.

Ma enerva faptul ca constiinta (pardonati cacofonia) actiona imporiva mea si nu ma lasa sa traiesc. Periculos lucru constiinta asta. Pe unii ii mustra si ii fac sa actioneze in asa un mod incat ajung sa isi puna capat zilelor, cu alte cuvinte constiinta ta te poate omori. Asta mi s-a parut dintotdeauna paradoxal, nu e deajuns ca trebuie sa ne confruntam cu lumea exterioara dar trebuie sa ne confruntam si cu noi insine? Adica faptul ca eu, om fiind, am evoluat fata de animalul din salbaticie, care nu are constiinta, si am un creier mai mare decat el, care, in principiu, ar trebui sa ma ajute sa il coplesesc, actioneaza chiar si importiva mea, punandu-mi mie piedici? Asta-i culmea!

Ah, da! Credinciosii au fost primii, cei mai rapizi, sa imi raspunda la intrebari: “Tu nu stii si nici nu ai de unde sti menirea ta in aceasta viata. Efemeritatea aceasta este de fapt o iluzie, nu este adevarata viata. Cea adevarata e una vesnica, de apoi. Asupra aceleia trebuie sa te concentrezi. Trebuie sa respecti poruncile Creatorului, sa devii una cu el, sa il lasi sa actioneze prin tine. El stie cu adevarat menirea ta.” Bre, du-te si paste si lasa-ma in pace. Crezi ca nu am creier? Crezi ca nu am vointa? Trebuie sa ma supun unei alte vointe? Si el va raspunde: “Fireste, altminteri viata ta va fi condusa de instincte.” Bai, is om, nu ma jigni, nu is animal, am creier, constiinta, nu numai insticte. Instinctele imi sunt necesare sa traiesc, ca oricat ar vrea spiritul meu sa zboare e inca atasat de corp, si corpul asta are si el niste nevoi care ti le transmite pe baza a ce numesti tu “instincte”. De fapt tu ce vrei sa imi zici? Sa renunt la lumea de aici, sa ma concentrez asupra celeilalte? Tu zici sa renunt la orice voluptate, sa ma lepad de orice bun propriu, sa imi petrec timpul intr-o stare contemplativa tacuta, intr-o pocainta facuta de bunavoie, sa imi omor propria vointa, sa uit de familie, prieteni, pentru ca acestia fac parte din “iluzie”, sa fac precum pustnicii, nu? Ca sa zic simplu: distruge-ti viata de aici ca sa ajungi la cealalta.

Asta e problema cu voi crestinii, inca nu v-ati cautat pe voi insiva si l-ati gasit pe Dumnezeu. De aia are atat de putina importanta intreaga vostra credinta.

Acuma o sa zica unii: “Huo! Ateule!”. Nu, nu sunt ateist, cel putin nu in felul care credeti voi! Ateii sunt credinciosii intr-un “adevar obiectiv”, un alt Dumnezeu, un ideal al lor. Ei incearca sa gasesca un adevar “pur universal”, un adevar exterior, ce nu le apartine lor, ce nu apartine omului, o “esenta” a lucrurilor pe care ei nu o vor putea percepe niciodata. Crestinul cauta adevarul in Dumnezeu, deoarece el crede ca Dumnezeu e izvorul intregului adevar, ateul respinge credinta in Dumnezeu, din cauza ca Dumnezeul sau, idealul sau de adevar, ii interzice aceasta credinta.

Dar de ce vreti voi adevarul? V-ati intrebat ce anume din voi vrea sa ajunga la adevar si care este valoarea acestei parti din voi, acestei vointe? Ii atribuiti valoarea care trebuie sau o supraestimati? Vreti adevarul? De ce nu, mai bine, neadevarul? Credeti ca adevarul inseamna totul, vreti sa suferiti totul pentru el? Eu cred ca efectele vietii voastre inseamna infinit mai mult. V-ati intrebat daca e posibil ca neadevarul sa aiba niste efecte mai valoaroase pentru viata decat adevarul? Este exclus ca adevarul sa dauneze vietii? V-ati pus aceste intrebari? Chiar cautarea adevarului, aceasta sete, o sa va distruga.

Eu sunt un spiritualist. Cred ca fiecare are un spirit, cu o vointa proprie, nu supusa unei alteia. Cred ca eu am un spirit, independent. Cred in mine! Cred ca adevarul e ceea ce faci tu, ce poti percepe tu. Cred ca tu iti faci propriile tale reguli, nu traditita, nu religia, nu altii.

Acuma o sa zica unii: “Bun, bun, bun, dar, pana la urma, de ce traiesti? Care e rostul vietii tale?” Pai, totul se imparte in doua mari chestii pe lumea asta: scop si mijloc. De mijloace te folosesti ca sa ajungi la un scop, logic. Is ferm convins ca toti aveti momentan niste scopuri, pe termen scurt. Dar v-ati intrebat pana la urma unde ajung aceste scopuri? De ex: Scopul meu e sa trec de facultate momentan, apoi scopul meu e sa imi gasesc un loc de munca (Apropo, voi credeti ca locul de munca, cariera, o sa va aduca fericire? Cariera exista de cateva sute de ani incoace si nu, nu o sa va aduca fericirea pe care o vreti asa ca, va rog, nu mai faceti din asta un scop in viata, nu mai renuntati la tot pentru ea.) s.a.m.d. pana cand se sfarseste cu moartea. Deci toate aceste scopuri duc la moarte. Dar nu la asta vroiam sa ma refer, ci la un scop al vietii voastre, scopul suprem, scopul scopurilor. Daca il situati in viitor veti face pana la urma ca scopurile descrise mai sus, deci rezulta ca scopul tau e sa mori. Daca il situati in trecut asta inseamna ca deja v-ati indeplinit menirea si viata voastra nu mai are nici un rost. Dar oare e mai important sfarsitul sau drumul pe care il faci? Raspunsul e prezentul, viata voastra e un scop in sine, voi sunteti scopul suprem, pacea voastra sufleteasca. Nu va faceti idealuri deasupra vietii voastre, care inseamna mai mult decat viata voastra. Iar daca nu constientizati, acest fel de ideal este de fapt un idol, un chip cioplit al vostru. Cum sa va spun chestia asta sa intelegeti mai bine? Voi sunteti creatorul unui ideal iar acel ideal ajunga sa va conduca. Adica ajunge creatul sa fie deasupra creatorului. Nu uitati, voi contati mai intai!

Fadeing

De mult nu mai simt caldura unei imbratisari si de mult nu ma mai descarc cand ma imbratiseaza cineva. De mult nu mai simt pasiunea unui sarut sau sentimentul unei persoane pentru mine. De mult nu mai simt, totul e doar fizic acum. Am incercat sa ma mint, sa ma prefac ca totul e bine, ca daca ma comport ca atare o sa treaca. Nu s-a intamplat. Pe masura ce timpul a trecut am simtit din ce in ce mai putin. Am tanjit pentru orice fel de sentiment, fie el si dureros, numai sa simt ceva. De fiecare data cand ma durea eram fericit ca puteam simti iar. Dar pe masura ce a trecut timpul aceste momente in care simteam au devenit din ce in ce mai rare, din ce in ce mai scurte, din ce in ce mai fade.

Inainte nu imi pasa de ce cred altii despre mine, ci numai ce cred eu despre mine si cat de bine reusesc sa ma inteleg. Acuma nu mai reusesc. Nu imi mai pasa nici de ce cred eu despre mine pentru ca nu ma stiu. De fiecare data cand mi se intampla ceva rau ziceam ca o sa treaca, tot raul inspre bine, nu? Imi spuneam ca functionez dupa o regula, ca undeva in mine am un mecanism de autoaparare. Cand simteam o durere prea mare, prea mare ca eu sa o pot suporta mecanismul se declansa si nu mai simteam nimic pentru un timp. Dar cu timpul sentimentele ce le simteam dupa atatea declansari ale mecanismului erau doar o umbra a ce simteam eu candva. Nu mai era la fel de intens. Mi-am zis ca trebuie sa fie un lucru, o persoana pe lumea asta care sa ma faca sa simt la fel de intens, sau macar sa simt iar ceva. Trebuie!...trebuie?...Si credeam ca am gasit-o, pe masura ce timpul trecea incepeam sa simt iar cate oleaca, pe zi ce trecea simteam mai mult pana cand...s-a dus. Si lucrurile nu au mai fost la fel si probabil nu vor mai fi.

Din nou totul a devenit rece, nu am mai simtit aproape nimic. Eu, obisnuit cu mecanismul de autoaparare am crezut ca va trece. Ca voi simti din nou, doar trebuie sa gasesc iar ceva de care sa ma pot atasa. Mi-am zis ca va fi mai bine de data asta pentru ca am invatat din greseli. Am incercat sa ma atasez iar, am incercat din rasputeri sa invii ceva. Degeaba, nimic.

Totul e rece acum. Nu mai simt. Nu mai inteleg. Nu mai vreau!...nu mai vreau...

Daca eu nu ma inteleg pe mine, cum ai vrea sa te inteleg pe tine? Totul e un haos. Nu e, si nici nu a fost vreodata nici o regula. M-am inselat. Is prea complex sa ma inteleg pe mine insumi. Penibil. Nu am si nici nu am avut control vreodata asupra mea sau asupra destinului meu. Cateodata fac lucruri sau zic lucruri fara sa vreau, stiind ca am sa le regret, stiind consecintele ce vor urma. De foarte multe ori zic nu cand de fapt as vrea sa zic da...nimeni nu isi da seama...dar nu va condamn. Daca eu nu ma inteleg pe mine cine m-ar putea intelege? Ma intreb oare daca nu sufar de vreo boala mentala.

Eu nu imi controlez propia viata si ma mint ca nu-i asa. Iar mintindu-ma pe mine va mint pe toti. Toti imi zic sa am incredere in mine si voi reusi, nu am. Nu pot trai intr-o minciuna. Nu pot trai cu mine stiind acest lucru si nu vreau sa se apropie nimeni de mine pentru ca nu stiu de ce is in stare. Nu va bateti capul cu mine pentru ca nu veti intelege nimic. Lasati-ma sa fiu, lasati-ma sa imi duc crucea.

Urma - Inner demon

My dreadful hours

Aceste ultime zile n-am fost prea comunicativ, nici n-aveam motiv sa fiu altfel. Toate temerile mele s-au implinit. Dar e si o chestie la care nu nu ma asteptam. Cei din jurul meu in loc sa ma sustina, sa imi aline chinurile imi faceau viata un calvar, ma loveau cand eram jos. De fiecare data cand imi reveneam oleaca si incercam sa vorbesc cu cineva observam ca mai devreme sau mai tarziu incepea sa ma prejudece. Observam cum increderea lor in mine si in felul cum m-am comportat cu ei pana acuma li s-au dus pe fereastra. Absolut toti va faceti griji ca prietenia sau relatia ce va ramane dupa plecarea mea la facultate va disparea, ca ma voi schimba radical si voi uita de voi, ca chestii, ca trestii...Of!

In primul rand, pentru astia care tot ma judeca asa: normal ca o sa dispara daca voi va comportati asa. Prietenia, de fapt orice fel de relatie intre doua persoane se bazeaza pe incredere. Cand increderea uneia dispare atunci se rupe relatia. Voi, acestia ce nu aveti incredere in mine, sunteti orbi? Nu vedeti ca voi o distrugeti, voi va faceti singuri rau, nu eu, iar in acelasi timp ma raniti si pe mine? Va rog eu frumos daca nu aveti incredere in mine nu mai vorbiti cu mine, chiar nu am nevoie de asa niste persoane in jurul meu. Cel putin asa o sa vad care sunt prietenii adevarati.

In al doilea rand nu mai fiti asa egoisti si ipocriti, "Ca ma ignori", "Ca nu vorbesti cu mine", "Ca ma indepartezi". Omule, am probleme, is cu nervii la pamant, is suparat de nu mai pot si vreau sa ma calmez. Nu-mi freca si tu ridichea, am destule probleme pe cap. Intelegeti-ma trec prin momente grele si lasati-mi oleaca de timp sa imi revin. Daca nu aveti rabdare si credeti ca eu is responsabil pentru tot atunci gasiti-va o persoana care e mai responsabila ca mine si lasati-ma dracului in pace.

My Dying Bride - The Dreadful Hours