In fiecare zi, aproape, ma trezesc mangaiat de razele soarelui, de ciripitul pasarelelor, de gandul ca am o vacanta plina de timp liber si pavata cu intentii dintre cele mai bune si mai marete. Ma scol in toate diminetile cu sentimentul si speranta ca ceva bun se va intampla, ca poate aceasta este ziua in care un vis mi se va implini, ca cineva de sus s-a uitat la mine, ca viata mi se va schimba si voi fi fericit in final. In fiecare dimineata traiesc aceasta iluzie, si in fiecare seara raman cu un gust amar in gura, dar eu nu pot sa ma obisnuiesc cu asta: sa sper la ce e mai bine si sa ma astept la ce e mai rau. De obicei lucrurile de care imi este cel mai mult si mai tare frica se intampla. Visele pe care incerc sa le infaptuiesc, spre care aspir, par din ce in ce mai indepartate. Incerc totusi in fiecare seara sa nu ma gandesc la gustul amar din gura, sa il ascund, sa il dau uitarii, sa ma prefac ca nu e acolo, totusi cu speranta ca intr-o zi se va ivi o ocazie...degeaba. Fiecare zi e frumoasa in felul ei, si ce daca? Cateodata ma trezesc si mi-e greu sa traiesc cu mine insumi. Toate chestiile pe care le-am ignorat, toate dezamagirile, toate durerile se aduna, pana cand nu mai pot fi ignorate. Pana la urma ma doboara.
Da, stiu, unii din voi au sa imi zica: "Nu mai fi suparat, o sa fie bine" (o sa fie bine pe dracu'), "Priveste partea plina a paharului, dupa cum ai zis si in articolele anterioare" (incerc, dar e si o parte goala). Chiar incerc sa privesc partea plina a paharului.
Exista doua moduri de a percepe lumea. Primul ar fi sa o vad prin niste ochelari foarte grosi, sa vad numai frumusetea, iar cealalta parte nu. Am incercat, dar pana la urma imi da cineva in cap si imi arata cat rau am facut ignorand ce refuzam sa vad.
Un al doilea mod ar fi sa o vad prin niste ochelari foarte subtiri, sa duc totul prin filtrul gandirii, sa analizez toate posibilitatile, chiar si cele rele, sa vad ca lumea in care traim in felul in care este...oribil mod de a vedea lumea, nimic nu iti mai aduce fericire. Observi ca de fapt nu poti zbura, ca tot ce e frumos, e frumos numai la 2 cm de pamant, mai mult de atat nu se poate ridica. Sa va dau un exemplu reprezentativ sa intelegeti mai bine:
Acum 2 ani am fost in Grecia, si intr-un muzeu am vazut statuia zeitei frumusetii: Afrodita. Apropiindu-ma de ea am fost stupefiat sa observ formele feminine perfecte, totul extraordinar de frumos. M-am indragostit pe loc. Totusi am stat sa o analizez mai indeaproape si pe de laturi am observat tot felul de crapaturi, tot felul de imperfectiuni in statuie, si nu mi-a mai placut. Imaginea care o aveam inainte de o analiza (ochelarii grosi) s-a dus imediat ce am inceput sa analizez (ochelarii subtiri).
Eu incerc sa am o vedere intre, incetosata dar lucida. Incerc, dar nu reusesc, ori tind prea mult spre una, ori prea mult spre cealalta.
Orice as incerca, sufar aceleasi dezamagiri, visele sunt la fel de indepartate ca intotdeauna, numai ca eu am impresia uneori ca s-au apropiat destul de tare ca sa le pot prinde.
Of, ce ma enerveaza viata asta, isi bate joc de mine in ultimul hal, e cumplit. Are asa un dar de a fi sarcastica. Dar asta ar fi okay daca nu mi-ar distruge visele, aspiratiile, ce am mai pretios. Loveste acolo unde doare mai tare. Astfel piere in mine orice idee ca ceva frumos ar putea sa mi se intample si chestia asta ma distruge incet, incet. Mai ramane totusi speranta unui fraier visator, speranta care nu a dus nicaieri niciodata, dar totusi inca persista pentru ca acest capat de ata poate ma va duce intr-o buna zi spre fericire...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu