Azi...

In dimineata aceasta m-am trezit devreme. Am vazut cum soarele rasare incet, incet, colorand cerul in drumul lui spre zenit in cele mai vii si pasionale culori, dand parca viata tuturor. Aceasta lumina imbietoare care o trimite parca dezmorteste lumea un pic cate un pic, incalzind pe fiecare, creand o atmosfera asemenea celei prenatale. Ajungand si la mine, aceste prime raze imi dezmortesc inima de racoarea unui sentiment ce il aveam...N-as putea spune exact ce simte inima mea acuma pentru ca inca incerc sa invat limba inimii mele, o limba care probabil nu o voi sti niciodata pe deplin. Din cate am reusit sa traduc pot spune ca e un sentiment plin de caldura dar totodata unul care imi sufoca lin inima, lucru ce creeaza o usoara durere. Dar acest fapt nu ma deprima deloc. Din cauza acestei dureri simt inima mea mai bine ca niciodata, simt prezenta ei, precum constientizeaza oricine prezenta unui membru lovit. E un sentiment dulce-acrisor, asemenea gustului unei visine, si e placut pentru ca pot simti totul mai profund ca niciodata...

Soarele a rasarit bine acuma, imi lumineaza ochii cu o putere din ce in ce mai mare fiindu-mi din ce in ce mai greu sa visez. Pana la urma atmosfera devine asemanatoare cu cea dintr-o sauna, devenind insuportabila, imposibila de tolerat. Odata cu aceasta lumina si caldura excesiva sentimentul ce il simt se diminueaza oleaca cate oleaca, fiind ars parca, lasand un gol in urma, mai greu de suportat decat sentimentul criogenizat dinainte...

Tot ce am simtit la rasarit pare acum doar un vis frumos care nu s-a intamplat niciodata, un vis ce ma lasa mai trist. Sper insa sa nu fi ars chiar tot. Sper ca undeva intr-un colt uitat in acel vid inspaimantator sa fi ramas un sambure al acelui sentiment, un sambure ce va creste iar, cand conditiile vor fi prielnice. Din pacate o asemenea ocazie pare asa de indepartata incat nu stiu daca o voi mai apuca vreodata. Cel mai probabil e ca totul va ramane o amintire, amintire care parca nu apartine acestei lumi...