Articolul meu...

Liniste. Asta s-a asternut. Am ramas singur cu mine, si, am inceput sa imi aud iar gandurile, gandurile mele autodistrugatoare, ganduri ce provoaca in mine o sete de nestamutat, ganduri care ma bantuie noaptea cand nu pot dormi. Ganduri precum: “Ce este viata?”, “De ce traiesc?”, “Care e rostul meu pe Pamanat?”, “Merita traita viata asta?”. Faptul ca nu am gasit niciodata un raspuns bun la aceste intrebari nu imi dadea pace. Trebuia sa gasesc un raspuns definitiv.

Ma enerva faptul ca constiinta (pardonati cacofonia) actiona imporiva mea si nu ma lasa sa traiesc. Periculos lucru constiinta asta. Pe unii ii mustra si ii fac sa actioneze in asa un mod incat ajung sa isi puna capat zilelor, cu alte cuvinte constiinta ta te poate omori. Asta mi s-a parut dintotdeauna paradoxal, nu e deajuns ca trebuie sa ne confruntam cu lumea exterioara dar trebuie sa ne confruntam si cu noi insine? Adica faptul ca eu, om fiind, am evoluat fata de animalul din salbaticie, care nu are constiinta, si am un creier mai mare decat el, care, in principiu, ar trebui sa ma ajute sa il coplesesc, actioneaza chiar si importiva mea, punandu-mi mie piedici? Asta-i culmea!

Ah, da! Credinciosii au fost primii, cei mai rapizi, sa imi raspunda la intrebari: “Tu nu stii si nici nu ai de unde sti menirea ta in aceasta viata. Efemeritatea aceasta este de fapt o iluzie, nu este adevarata viata. Cea adevarata e una vesnica, de apoi. Asupra aceleia trebuie sa te concentrezi. Trebuie sa respecti poruncile Creatorului, sa devii una cu el, sa il lasi sa actioneze prin tine. El stie cu adevarat menirea ta.” Bre, du-te si paste si lasa-ma in pace. Crezi ca nu am creier? Crezi ca nu am vointa? Trebuie sa ma supun unei alte vointe? Si el va raspunde: “Fireste, altminteri viata ta va fi condusa de instincte.” Bai, is om, nu ma jigni, nu is animal, am creier, constiinta, nu numai insticte. Instinctele imi sunt necesare sa traiesc, ca oricat ar vrea spiritul meu sa zboare e inca atasat de corp, si corpul asta are si el niste nevoi care ti le transmite pe baza a ce numesti tu “instincte”. De fapt tu ce vrei sa imi zici? Sa renunt la lumea de aici, sa ma concentrez asupra celeilalte? Tu zici sa renunt la orice voluptate, sa ma lepad de orice bun propriu, sa imi petrec timpul intr-o stare contemplativa tacuta, intr-o pocainta facuta de bunavoie, sa imi omor propria vointa, sa uit de familie, prieteni, pentru ca acestia fac parte din “iluzie”, sa fac precum pustnicii, nu? Ca sa zic simplu: distruge-ti viata de aici ca sa ajungi la cealalta.

Asta e problema cu voi crestinii, inca nu v-ati cautat pe voi insiva si l-ati gasit pe Dumnezeu. De aia are atat de putina importanta intreaga vostra credinta.

Acuma o sa zica unii: “Huo! Ateule!”. Nu, nu sunt ateist, cel putin nu in felul care credeti voi! Ateii sunt credinciosii intr-un “adevar obiectiv”, un alt Dumnezeu, un ideal al lor. Ei incearca sa gasesca un adevar “pur universal”, un adevar exterior, ce nu le apartine lor, ce nu apartine omului, o “esenta” a lucrurilor pe care ei nu o vor putea percepe niciodata. Crestinul cauta adevarul in Dumnezeu, deoarece el crede ca Dumnezeu e izvorul intregului adevar, ateul respinge credinta in Dumnezeu, din cauza ca Dumnezeul sau, idealul sau de adevar, ii interzice aceasta credinta.

Dar de ce vreti voi adevarul? V-ati intrebat ce anume din voi vrea sa ajunga la adevar si care este valoarea acestei parti din voi, acestei vointe? Ii atribuiti valoarea care trebuie sau o supraestimati? Vreti adevarul? De ce nu, mai bine, neadevarul? Credeti ca adevarul inseamna totul, vreti sa suferiti totul pentru el? Eu cred ca efectele vietii voastre inseamna infinit mai mult. V-ati intrebat daca e posibil ca neadevarul sa aiba niste efecte mai valoaroase pentru viata decat adevarul? Este exclus ca adevarul sa dauneze vietii? V-ati pus aceste intrebari? Chiar cautarea adevarului, aceasta sete, o sa va distruga.

Eu sunt un spiritualist. Cred ca fiecare are un spirit, cu o vointa proprie, nu supusa unei alteia. Cred ca eu am un spirit, independent. Cred in mine! Cred ca adevarul e ceea ce faci tu, ce poti percepe tu. Cred ca tu iti faci propriile tale reguli, nu traditita, nu religia, nu altii.

Acuma o sa zica unii: “Bun, bun, bun, dar, pana la urma, de ce traiesti? Care e rostul vietii tale?” Pai, totul se imparte in doua mari chestii pe lumea asta: scop si mijloc. De mijloace te folosesti ca sa ajungi la un scop, logic. Is ferm convins ca toti aveti momentan niste scopuri, pe termen scurt. Dar v-ati intrebat pana la urma unde ajung aceste scopuri? De ex: Scopul meu e sa trec de facultate momentan, apoi scopul meu e sa imi gasesc un loc de munca (Apropo, voi credeti ca locul de munca, cariera, o sa va aduca fericire? Cariera exista de cateva sute de ani incoace si nu, nu o sa va aduca fericirea pe care o vreti asa ca, va rog, nu mai faceti din asta un scop in viata, nu mai renuntati la tot pentru ea.) s.a.m.d. pana cand se sfarseste cu moartea. Deci toate aceste scopuri duc la moarte. Dar nu la asta vroiam sa ma refer, ci la un scop al vietii voastre, scopul suprem, scopul scopurilor. Daca il situati in viitor veti face pana la urma ca scopurile descrise mai sus, deci rezulta ca scopul tau e sa mori. Daca il situati in trecut asta inseamna ca deja v-ati indeplinit menirea si viata voastra nu mai are nici un rost. Dar oare e mai important sfarsitul sau drumul pe care il faci? Raspunsul e prezentul, viata voastra e un scop in sine, voi sunteti scopul suprem, pacea voastra sufleteasca. Nu va faceti idealuri deasupra vietii voastre, care inseamna mai mult decat viata voastra. Iar daca nu constientizati, acest fel de ideal este de fapt un idol, un chip cioplit al vostru. Cum sa va spun chestia asta sa intelegeti mai bine? Voi sunteti creatorul unui ideal iar acel ideal ajunga sa va conduca. Adica ajunge creatul sa fie deasupra creatorului. Nu uitati, voi contati mai intai!